VIS ALBASTRU, EMELI - confesiuni lirice

de DUMITRU BARĂU

VOCAŢIA AMÂNATĂ

Există în literatura română scriitori care şi-au manifestat vocaţia de timpuriu, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu, precum şi scriitori cu vocaţie certă, dar care s-a manifestat cu întârziere în spaţiul public, şi aici l-aş numi pe Tudor Arghezi, care deşi a publicat poezii, pamflete ori alte lucrări literare în diverse reviste, deşi a înfiinţat şi condus de timpuriu reviste, a preferat ca debutul editorial să-l ducă spre vârsta de plinei maturităţi, la 47 de ani.

Mai există însă şi exemple de scriitori cu vocaţie care se manifestă întârziat. Aici i-aş numi pe scriitorii care au suferit în închisorile comuniste şi care nu au avut cum să-şi publice cărţile din cauza barierelor politice şi ideologice impuse de timpul istoric, de nebunia timpului sau de scrupule estetice invizibile pentru cititori, dar ştiute de creatorii înşişi.

I-aş include aici, în ultima categorie, pe brăilenii Dumitru Anghel şi pe poetul amânat Dumitru Barău.

Dumitru Barău a apărut în literatura locului cu o carte, Anotimpul visării, de factură romantică, bine primită de literaţii noştri, salutată, între alţii, de fostul coleg de facultate al autorului, romancierul, nuvelistul şi indianistul Vasile Andru.

La vremea respectivă s-a spus că Anotimpul visării  este un fel de opera omnia, cartea cuprinzând cam tot ce scrisese autorul de-a lungul unei vieţi de om al catedrei, de slujitor al limbii şi literaturii române vreme de peste 40 de ani, ca profesor şi director al unei prestigioase şcoli din oraşul nostru, de cititor înrăit al poeziei române, de la clasicul Alecsandri, la modernul Nichita Stănescu.

În toată perioada cât a fost de strajă la statuia limbii şi literaturii române în calitate de profesor şi director, Dumitru Barău nu a lăsat să se înţeleagă că ar avea deschis acasă un şantier unde uceniceşte ca martor al muzei poeziei lirice. Şi deodată...

Deodată, când nimeni nu se aştepta, Dumitru Barău vine cu anotimpul său de visare, volum pentru care primeşte în anul 2010 premiul de debut al Festivalului Internaţional de poezie Ronald Gasparic, premiul fiindu-i conferit de George Anca şi de Vasile Andru la Centrul Cultural al Primăriei sectorului 2 din Bucureşti.

Putea să pară că acesta a fost cântecul de lebădă al poetului cu vocaţie amânată. Dar nu a fost aşa.

La sfârşitul anului 2010, Dumitru Barău vine şi-mi aduce manuscrisul unui alt volum de poezie, pe care stă scris titlul Povara fermecătoare a viselor (Confesiuni lirice). Am citit manuscrisul şi am fost, încă o dată, surprins de acurateţea rostirii lirice, de trăirea vieţii în registru romantic, atât de proprii poeziei şi vieţii, la urma urmei acestui veşnic îndrăgostit de frumos, care este profesorul, directorul şi poetul Dumitru Barău.

Foarte scrupulos cu expresia lirică, Dumitru Barău se dovedeşte în această nouă carte, căreia i-a schimbat titlul în Vis albastru, Emeli, un meticulos arhitect, foarte atent ca toată construcţia cărţii să fie solidă şi să acopere tot ce are de spus în calitate de autor. Capitolele sunt: Revelaţie şi extaz (Luxul de a visa), Durerea iubirii (Ars amandi, ca un veritabil poet scit ce se află, aşa cum va fi fost şi Publius Ovidius Naso, poetul latin exilat la malul Pontului Euxin), Comuniuni respectuoase (Bucuria recunoştinţei), La mormântul poetului Mihai Eminescu şi, în fine, Binele suprem (Inimitabila natură).

Numai simpla trecere în revistă a titlurilor de capitole ar fi suficientă pentru a afla o definiţie a liricii pe care o practică poetul nostru. Prizonier pentru totdeauna al romantismului şi eminescianismului, Dumitru Barău are timp şi pentru o meditaţie profundă asupra valorilor morale care definesc şi guvernează viaţa omului pe pământ, dar şi pentru a adresa un omagiu acelui poet în a cărui limbă scriem toţi: Mihai Eminescu. În poezia emblematică – La Ipoteşti, citim: Plâng teii-n primăvară, aici, la Ipoteşti,/ Coboară-n frunze al dealurilor gând,/ Iar lacul plin de nuferi visează tremurând, unde se simte tot fiorul eminescian în faţa naturii, în faţa locurilor unde ultimul mare romantic european şi-a petrecut copilăria, locuri atât de româneşti prin adâncimea visării şi autenticul trăirii pe care le trezesc şi le provoacă.

Aş spune că o meditaţie la Eminescu este obligatorie pentru toţi poeţii care scriu în Limba Eminescu şi Dumitru Barău ştie cum să scrie o asemenea meditaţie.

Asemenea lui Eminescu, poetul nostru se apleacă şi asupra altei teme foarte dragi romantismului: timpul şi trecerea lui. Într-un poem, al cărui titlu trimite la eminescianul Memento mori, poetul nostru scrie: A mai trecut,/ A mai trecut un an,/ O fi trecut cu bine, o fi trecut în van?!/ Aleargă şi se pierde, lumină printre stele,/ Ca roua dimineţii, cu bune şi cu rele.

În altă parte, ca să nu se dezmintă în niciun fel, poetul reia mitul eminescian şi romantic al florii albastre: Cum n-am locul şi nici timpul/ Să adun în matcă vântul,/ Închid ochiul de lumină, / Cu-a lui lacrimă divină/ Şi mă-ntorc pe căi nescrise,/ Părăsind albastre vise.

Toată cartea de faţă a lui Dumitru Barău este expresia vocaţiei amânate despre care am scris la început. Expresia lirică a poetului este sigură, sprijinită pe o cultură poetică şi literară temeinică şi de mare calitate, iar tematic, autorul este un romantic târziu desprins din mantaua eminesciană.

Mă tot întreb care ar fi fost destinul literar al poetului în cazul în care vocaţia sa s-ar fi manifestat timpuriu, sau, măcar, devreme.

Constantin GHERGHINOIU