ŞAPTE ANI PE MARE

de PĂUN CONDRUŢ

AM DESCOPERIT ATLANTIDA ?

Şapte ani pe mare este un memorial, adică un jurnal literar pe care autorul vrea să-l ridice la rangul de monument. Memorialul lui Păun Condruţ are o particularitate: este scris după regulile romanului, cu o acţiune bine condusă, desfăşurată într-o unitate de timp minuţios stabilită şi care are happy-end. După o odisee de şapte ani pe mări şi pe un ocean, autorul îşi găseşte liniştea vieţii într-o căsnicie prozaică. Aceasta face ca lectura jurnalului să fie incitantă. Dialogurile sunt vii, adevărate, iar un umor fin, subtil, străbate până la noi crusta unei problematici mult prea grave. Cartea este scrisă într-un limbaj curgător, care, deşi te mângâie precum valurile mării într-o zi calmă, nu reuşeşte să te adoarmă. Ca dovadă stă faptul că, personal am lecturat-o într-o noapte. În mod firesc, la final am încercat să găsesc virtuţile, dar şi lacunele acestei scrieri.

Prima constatare este că avem în faţă un document autentic despre o epocă tristă, pe care putem s-o numim fără reţineri coşmarul comunist. În acea perioadă, pe când noi eram închişi precum canarii într-o colivie, un grup, se zice privilegiat - marinarii - avea sentimentul că se bucură de libertate: putea vedea lumea pe care noi, muritorii de rând, doar o visam. Dar, oare marinarii noştri erau cu adevărat liberi? Nicidecum! Supravegheaţi draconic de ochii şi timpanele  securiste care se aflau printre ei, aveau mişcările limitate frustrant, precum ale cailor priponiţi pe o vastă păşune.

Angajat ca radiotelegrafist pe diverse nave de pescuit sau pentru colectat peştele din Atlantic, în cei şapte ani, Păun Condruţ a avut o serie de  experienţe interesante: trece prin marile porturi ale lumii în mai multe voiaje. Din fiecare dată ne relatează câte o întâmplare insolită. Trecerea prin bazarul din Las Palmas este o ameţitoare poveste, ca şi Barul lui Antonio sau Baba cu dragonul. În Gibraltar are loc o ciocnire cu o navă englezească, fireşte, din cauza ceţii. Portul irlandez Dublin, rămâne marcat printr-o vizită la o societate religioasă, dar mai ales prin vizita la Clubul marinarilor, unde o blondă voluptuoasă dansează la bară având asupră-i un mănunchi de grenade pe care le aruncă în mijlocul publicului, emanând ca mesaj un delicat parfum de lăcrămioare. În portul englez Plymouth, la barul Black Pussy, o altă blondă, de astă dată cowboy, oferă un număr de strip-tease împuşcând simbolic marinarii într-un loc delicat. La Londra, o vizită la Muzeul figurilor de ceară ne aduce în memorie imaginile unor personalităţi precum Chaplin, Gandhi, Hitler, amiralul Nelson, Al Capone şi... Ilie Năstase. New York-ul îi lasă pe români cu gura căscată prin grandoarea sa, iar Luanda prin mizeria şi dezastrul post-colonialist, dar şi prin abundenţa fetiţelor de ciocolată.

De un farmec irezistibil este descrierea botezului marinăresc al trecerii ecuatorului. Aflăm amănunte de un pitoresc grotesc, printre altele şi faptul că la eveniment se servesc clătite umplute cu…, vaselină.

Talentul de povestitor al lui Păun Condruţ este inegalabil şi captivant. Te prinde în mreje mai abitir decât plasa unui pescar autentic. Personajele, de bună seamă reale, îşi poartă numele. Unele dintre ele, din motive lesne de înţeles, sunt ascunse de o onomastică burlescă: Şpăgălache, Caracudă, Alambic, Cormoranul.

Cartea lui Păun Condruţ ne mai surprinde prin ceva: este străbătută permanent de un fior religios, bunul Dumnezeu este invocat la tot pasul, iar autorul doarme cu Biblia sub pernă. Majoritatea capitolelor au ca motipuri citate biblice, iar finalul cărţii este o rugăciune pentru toţi românii, care, de altfel, sunt prezentaţi în carte cu păcatele lor: vând pijamale bărbăteşti drept costume de vară în Angola, cumpără pe lapte praf artă neagră din Nigeria, beau voiniceşte bere cu whisky, fumează turceşte ţigări americane, abordează femeile prin porturi şi cum pun piciorul pe pământ românesc încep să mintă. Păcate suficiente pentru a candida cu succes la focul Gheenei. Dar, eu cred că pretextul scrierii acestei cărţi este altul. La un moment dat, autorul ne face o delicată, dar apăsătoare mărturisire şi ne descrie cu o dezarmantă sinceritate cum a devenit colaborator al Securităţii. Ajuns în ţară între două voiaje, i se spune că se află pe o listă a celor ce trebuiau să-şi folosească fără voia lor pixul pentru a le fi testate aptitudinile literare în domeniul memorialisticii. Aceasta pentru a intra în Uniunea scriitorilor secreţi de la pescadoare. În acest scop este chemat la camera 20 din sediul Securităţii de către maiorul H.A. În cameră toate i se par albastre. Maiorul dădea dovadă că ştie tot ce mişcă la bordul navei. În cele din urmă, Păun Condruţ scrie trei note informative semnate cu pseudonimul Brăileanul (articulat cu articolul hotărât l pentru că mai exista un scriitor cu pseudonimul nearticulat).

Mai mult ca sigur, Păun Condruţ a fost multă vreme copleşit de taina acestui păcat. Probabil că a cerut iertare Celui de Sus, dar a dorit şi o spovedanie literară.

Ca buni creştini şi ca nişte critici literari de ocazie, dar cu har, îi dăm fără preget şi iertarea noastră, admirându-i în acelaşi timp bărbăţia de a fi sincer. Uşurinţa cu care îi acordăm această iertare vine şi din valoarea literară incontestabilă a volumului Şapte ani pe mare. Datorită acestei lecturi savuroase am trăit pentru o clipă sentimentul că am descoperit Atlantida. Iată motivul pentru care voi omite fără remuşcări enumerarea promisă a lacunelor cărţii!

Mihai FRUNZĂ