REÎNTOARCERI. SEMNĂTURI CELEBRE PE DOCUMENTE DE ARHIVĂ

de MARIA COGĂLNICEANU

FEREASTRA DINSPRE TRECUT

A venit timpul favorabil pentru recuperarea valorilor culturale din interbelic prin retipăriri, studii noi, memorii, filme documentare, reviste cu o astfel de ţintă, noi case memoriale, dezveliri de busturi şi statui. Marginea joacă un rol nu mai puţin vizibil decât centrul administrativ bucureştean. La Slatina e acum o statuie a lui Eugen Ionescu, la Brăila, bustul filosofului Nae Ionescu şi un Memorial închinat acestuia, lui Anton Dumitriu şi lui Vasile Băncilă, contemporani şi cu destine relativ apropiate. La Sibiu, colocviul internaţional Emil Cioran a ajuns la a XVI-a ediţie. Cu acest nume cititorul se va întâlni prin intermediul unor scrisori necunoscute până acum. Acestea, la care se pot adăuga altele, sunt doar câteva semne că n-a rămas numai cenuşa din opera de anvergură culturală a vremii aceleia.
Intuiam, prevedeam că cineva tot va deschide larg obloanele ca în romanul dickensian Marile speranţe, că lumina tot va intra în chip triumfător; o invazie de lumină dinspre acum, care metamorfozează într-o clipă trecutul în prezent. Prezentul e, în viziunea noastră, un trecut, o întâlnire cu ţara cărţilor citite sau care aşteaptă să fie luate în mâini şi cu destinul autorilor, nu un prezent continuu schopenhauerian-eminescian din Cu mâne zilele-ţi adaogi...; e un timp recuperat din oglinzile ciobite, când fereastra dinspre trecut, oarbă, ascunsă şi zidită, interzisă, înconjurată cu sârmă ghimpată şi cu drugi de fier a lăsat să intre un mugure de lumină solară. Ea a şters, a spălat fizionomiile, a reanimat fiinţele întregi şi le-a mângâiat. Le-a repus în templul culturii ca pe icoanele vechi pentru resfinţire în posteritate şi eternitate.
Se reîntorc gloriile culturale şi artistice.
Lumina a săvârşit ceea ce artistul pur face dintotdeauna: şterge urâtul, restituie oamenilor descumpăniţi, fără busolă în marile taifune istorice, ceea ce era şi este cardinal. Taina închisă multe decenii ni s-a relevat puţin câte puţin cu câţiva ani în urmă, când cercetam arhive din perioada interbelică. Atunci ne-a răsărit în memorie confesiunea Margueritei Yourcenar: Când pomenim despre dragoste pentru trecut trebuie să luăm seama că în fapt e vorba de dragoste de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. […] Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul fiindcă acesta e prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirea oamenilor. Gândeam la fel doar că în altă limbă. Acest trecut care reînvie era al oraşului nostru, al culturii şi al neamului nostru, aruncat în chinuri plutonice, exilat dintre ai săi şi din sine însuşi.
Documentele pe care le-am descoperit, compuneri oficiale în cel mai simplu stil administrativ, sec şi arid, au totuşi puterea de a sugera energii spirituale, atmosfera şi culoarea acelei vremi apuse. Scrisul era o datorie imperioasă, răspunzătoare. Ca şi poetul Virgil Gheorghiu considerăm literatura şi exegeza drept acte sacre. Trebuie făcute cu capul descoperit, ca la biserică. O instanţă de dincolo ne-a condus mâna dreaptă şi astfel din file risipite s-au alcătuit aceste pagini cu armoarii brăilene reurcând după dezastre, iar fortissima voce a lui Don Basilio a trebuit să amuţească măcar puţin.
Triumfurile scufundate, înnecate în mocirla timpului istoric odată cu vieţile şi cărţile oamenilor celebri pe care i-a avut acel “hinderland de poveste” se întorc suferinde. Încet, corabia cu oglinzi, muzici şi râsete pierdute se reaşează în portul dunărean al culturii. Numai după o îndelungă carenare a navei se poate vedea arborada vopsită proaspăt şi cu tot echipajul ei glorios reintrând pe Calea Regală ca altădată eroii învingători în războaie.
Scriitori, filosofi, artişti din domeniul muzicii, al artelor plastice şi al teatrului, cu nume de rezonanţă peste secole, au biografia legată de acest spaţiu parfumat de florile salcâmului, vanilie şi cafea, impregnat cu mirosul tare de peşte, tatuat de exoticul uman şi al limbilor balcanice.
Pe aici trecea autorul dramatic Constantin N. Dragomirescu, cel care dădea reprezentaţii în beneficiul Societăţii Mormintele eroilor. Cu piesa în trei acte Vulturii omagia sacrificiile ostaşilor români, surorilor de caritate, preoţilor şi al M.S. Regele Ferdinand I în Primul Război Mondial. După cum scrie el pentru a convinge autorităţile, a ales Brăila ca oraş cosmopolit spre a da prima reprezentaţie pentru care am cerut şi am obţinut aprobarea şi sprijinul Domnului General Macri Comandantul Diviziei a X-a pentru a putea juca cu elemente din sânul Armatei.
Tot aici îşi are rădăcini Iannis Xenakis, arhitect, compozitor şi inventator al conceptului de Mase muzicale de muzică stocastică şi muzică simbolică, fondatorul Centrului pentru Matematică şi Automatică Muzicală (CMAM), profesor la Universitatea din Sorbona. Dar familia Xenakis apare în documente pe la sfârşitul sec. al XIX-lea după cum putem deduce dintr-un înscris semnat de Directorul Filitti de la Ministerul Afacerilor Străine, care solicita o copie legalizată de pe actul de căsătorie al lui Ioan Xenakis cu Xantipa Theologhide, care s-a celebrat înaintea acelei Primării în septembrie 1879.
Aici şi-au închinat gândul urmaşii direcţi ai unor personalităţi copleşitoare pentru cultura, literatura, filosofia şi teologia românească. Nae Ionescu se situează deasupra ca Steaua Polară veşnică pentru navigatorii pe apele cunoaşterii.
Numai aşa ne putem da seama de ce, în eventualitatea unei întoarceri în ţară după îndelungatul său exil, savantul Mircea Eliade ar fi făcut cel dintâi pelerinaj la Cimitirul Bellu, acoperind mormintele Tatei, Mamei, fratelui meu şi al lui Nae Ionescu cu florile favorite.1
Nu ne putem răspunde câţi dintre contemporanii noştri îşi pun întrebarea: Dominus, sum dignus?
Omagiindu-i pe ascendenţi, dar şi solul cultural preexistent în vremea formării lor intelectual-spirituale, descifrăm sfiala celor care se numesc modeşti căutători şi continuatori ai devenirii prin şi peste Lume a lui Nae Ionescu.
Ne-am oprit doar la aceste exemple pentru a susţine ideea reîntoarcerilor. În întregime cartea noastră ilustrează acest mit eliadesc al eternei reîntoarceri.
Uitarea şi dimensiunile ignoranţei s-au micşorat pe măsură ce arhivele au început să vorbească cercetătorilor culturii şi istoriei. Anestezierea de prea lungă durată a spiritelor, operaţiile chirurgicale de pe trupul cărturarilor şi pe cel al cărţilor, făcute cu metode sadice, au provocat rostogoliri valorice seismice de grad înalt, dar cu toate acestea au mai rămas pe ici-colo câte un supravieţuitor. Documentele din arhive ne-au dat posibilitatea anaglifării chipurilor, mai ales când înscrisurile purtau semnătura mâinii proprii a solicitantului.
Nici n-au visat vreodată scribii din cancelariile administrative la ce mare cinste ajung acum actele oficiale. Pentru noi, iubitorii de vechi sigilii şi miniaturi policrome, chiar şi un astfel de document capătă valoare sporită. Indiscutabil, nu sunt aici adunate trecute vieţi de doamne şi domniţe, ci clipe de viaţă trăită de personalităţi remarcabile: T. Arghezi, N.G. Eremie, P. Istrati, V. Băncilă, A. Dumitriu, Ed. Nicolau, Constantin Tănase, G. Niculescu Basu, Dorel Teodorescu, Sorana Ţopa, Grigoraş Dinicu şi nu numai ei.
Toate aceste documente sunt inedite. Ele pot fi privite ca neînsemnate doar de cinici şi de cei care au avut norocul să descopere filoane de aur masiv. Pentru noi sunt la fel de preţioase ca filele unor carnete cu însemnări zilnice. Liniile existenţei ascendente ale tuturor au un început şi sinuozităţi. În volumul de faţă, cititorul va găsi mărturii esenţiale din viaţa unor celebrităţi care s-au născut la Brăila sau în împrejurimi ori care au poposit doar câteva zile în acest perimetru; contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului cultural, literar şi artistic românesc. Lor le-am adăugat documente din arhiva personală.

Maria COGĂLNICEANU