RECENSA REDIVIVA

de DUMITRU ANGHEL

CĂUTĂTOR DE PIATRĂ RARĂ

Comentariile şi analizele literare, semnate de Dumitru Anghel şi apărute în decursul timpului în presa de specialitate, au fost întotdeauna primite cu deosebit interes de către cei care preferă să citească poezie sau proză, mai curând într-o carte cu file şi coperţi decât s-o pescuiască din ecranele internetului. De curând, profesorul s-a decis să adune o seamă din articolele sale, probabil pe cele mai semnificative, într-un volum de observaţii critice, menite să-i ofere cititorului un punct de vedere calificat, un reper după care să-şi poată ordona propriile sale aprecieri. Volumul rezultat se intitulează Recensia rediviva şi conţine un număr de 24 de cronici referitoare la creaţia a tot atâtor autori valoroşi, selectaţi cu deosebită perspicacitate.

Cu scriitorii selectaţi, cartea se constituie într-o mini antologie preferenţială care, finalmente, exprimă sagacitatea şi gustul sigur al antologatorului. Dar, dincolo de aceste calităţi, este cât se poate de reconfortant să parcurgi un text elegant, echilibrat, în mod convingător formulat şi plin de urbanitate, fără ifose şi fără blocări dăscăleşti, tehnologizate. Dumitru Anghel practică o chirurgie literară de mare fineţe, lectorem delectando, pariterque monendo (Horaţiu).

Nu vom purcede aici la o analiză a analizei. Înzestrările textului sunt evidente. Dar, critica literară, pe lângă acurateţe, informaţii şi onestitatea aprecierilor, trebuie să fie şi în mod elegant exprimată. Lui Dumitru Anghel nu-i lipseşte această calitate.

La capitolul Adrian Păunescu, ne permitem să facem recalculări: poetul nu a fost admirat şi detestat în egală măsură. Confraţii invidioşi şi neajutoraţi l-au defăimat, dar marele public l-a primit cu bucurie, poezia naţionalistă şi militantă a acelor vremuri era obişnuită şi nu-l putem învinui pe Adrian Păunescu că n-a fost probalist avant la lettre. Oricum, arta lui e mai onorantă decât modernismele de import actuale, în care patria e batjocorită pe toate planurile de înşişi copiii ei. Vorbind despre romanul lui Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, Dumitru Anghel observă vivacitatea stilului aidoma unui scenariu de film sau radiofonic – exerciţiu pe care-l recomandăm tuturor prozatorilor atinşi de incontinenţă verbală – dar îl consideră atipic faţă de formula consacrată. Rezervă profesorală, întrucât capodoperele sunt scutite de furcile caudine ale academismului. Haideţi să nu ne mai numărăm iambii şi troheii: o greşeală de prozodie sau de sintaxă este o imperfecţiune, nicidecum o crimă, iar decretele literare scolastice pot fi depăşite oricând, în toate sensurile.

Mai departe, grădina lui Dumitru Anghel e plină de inflorescenţe rare şi interesante. Aurel M. Buricea, poate cel mai important scriitor contemporan al Brăilei, după genialul Fănuş Neagu, este creştinul care se roagă punând condiţii şi omul care aleargă perpetuu după certitudini. Poet religios, Bucur Chiriac nu-şi uită nici socrii dragi: Chiriacule şi Despina, cărora le dedică o poezie plină de candoare. Dan Anghelescu oferă o poezie considerată prin disconfort, recul de comunicare, dar interesantă prin noutatea şi îndrăzneala prozodică atipică. O gramatică şi o topică în derivă, fără strofe, ritm şi rimă, cu structură dodecafonică, strawiskiene şi wagneriene. Se împacă destul de greu aceste tendinţe cu dodecafonismul antedeclarat, dar să reţinem predilecţia lui Dumitru Anghel pentru comparaţii din domeniul muzicii clasice. Arta lui Emilian Marcu, un foarte bun scriitor, beneficiază de o serie de estimări tehnice, dar şi de încrederea scriitorului Vasile Andru. Lucrarea Neamul şi Babilonia  de George Apostoiu evoluează între eseu-protest şi critica literară de conjunctură. Dumitru Anghel înfierează atacul detractorilor de duzină şi lipsiţi de bun-simţ împotriva valorilor consacrate. Este, apud Dumitru Anghel, un text de o gravitate barocă, de atitudine, în care resuscitează o serie de fantome proletcultiste, precum A. Toma, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, dar şi persoane onorabile: Dosoftei, Văcăreştii, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Ştefan Aug. Doinaaş, Sorescu, Nichita şi lista se împotmoleşte la Cărtărescu şi la exhibiţionismul de ultimă generaţie. Este apreciată decenţa, eleganţa şi nonagresivitatea lucrării lui Geeorge Apostoiu, violenţa limbajului ziaristic, mai ales fiind mult exacerbată în zilele noastre.

Alt scriitor: Gheorghe Andrei Neagu practică o literatură de contrast pe portativ solo cu ingrediente mistice, cu structurări lingvistice lexicale, cu valenţe tipologice definitorii. Evident, calificativele pe care Dumitru Anghel le acordă oştirii române sunt hazardate dacă punem în balanţă şi jertfa milioanelor de tineri apărători ai ţării în ultimul Război mondial.

Iată şi un confrate matematician, profesorul Ion Toderiţă cu o anti-epopee împotriva răului (!), o proză lirică cu arpegii de prozodie pe coordonatele versului alb (sic!). Caracterizarea prozei lui Ion Toderiţă capătă accente extrem de măgulitoare: eticul lui Ion Toderiţă este extrem de fascinant şi pasional ca o alunecare de emoţie prin exces de adrenalină lexicală… fraze sincopate, cu inflexiuni lirice, cu incoerenţe gramaticale de efect, cu nuanţe de oralitate regională şi rurală…(!?). Finalmente, autorul analizat primeşte notă bunişoară…

În volumul lui Lucian Badea, profesorul observă trecerea de la romanul poliţist la proza psihologică. Că în treacăt întâlnim poeziile lui Stan V. Cristea şi nonconformismul lui Nicolae Ungureanu precum şi poezia Ştefaniei Oproescu în tonalitate spectrală de rogvaiv (!?); şi aflăm că Violeta Craiu a fost tradusă în bulgară, maghiară şi macedoneană. (Asta nu-i chiar rău, şi noi am dori să o citim în traducere…).

Aşadar, volumul de comentarii  literare Recensa rediviva  semnat de Dumitru Anghel oferă un câmp larg de discuţii, dar şi o serie întreagă de observaţii utile şi competente. Răzbesc în pagini ecouri mai intense şi mai insidioase ale marii confruntări între sistemul clasic de valori culturale consacrate şi cel post sau hipermodernist al unor scriitori mai tineri care vor, cu orice preţ, chiar cu preţul ridicolului, să iasă în faţă sau să apară la televizor cu valori second-hand, importate, fără discernământ, dintr-un Occident, el-însuşi nebulos.

Dumitru Anghel preferă, cum era de aşteptat, o atitudine apolinică, având unghiul de vedere spre un orizont de valori culturale autentice, iar dacă ne e permis, el este un căutător de piatră rară pe câmpia românească.

Viorel DINESCU