INSULA RĂILOR

de GEORGE TĂTĂRUŞ

PREFAŢĂ

Privind îndelung şi ingenuu în zare, gândul cuminte şi gingaş distinge imaginea crepusculară a infinitului, care ascunde nemângâiate lacrimi şi suspine, înăbuşite brutal de-o forţă nefastă şi perfidă, ce devorează neobosit şi metodic zâmbetul purtat de braţele umilite ale inocenţei. Alunecând fără ştire în adâncurile întunecoase ale minţii, revelaţia degradării umane devine omagiul solitudinii veşnice, neîmplinirea obsedantă a cunoaşterii, trădarea supremă a vieţii în faţa propriei conştiinţe. Nimicul nebun şi volubil crestează fanatic semne indescifrabile în germenii puterii absurde, conferindu-le tentacule prelungi şi infame, capabile să reprime orice licărire a fericirii. Pe Solania, lumina s-a stins demult, poate nici n-a existat cândva, aici guvernând fără limite doar incredibile iluzii pustii, stranii şi demente precepte, porunci furibunde, idei deplorabile şi iraţionale. O lume copleşită de veninul putrefacţiei, călăuzită de torente muribunde, desfăşurate în felurite chipuri, pătrunde ireversibil în abisul morţii spirituale, torturându-se grozav să-şi dea duhul speranţei.

Sfâşietorul calvar al abrutizării, compune simfonia ucigaşei terori, cântecul demonic al pierzaniei, anulând splendoarea celor blânzi şi trişti, reducându-i la tăcere. Sufletul născut din durere, nu-şi mai vede faţa, ci doar inima bătând la porţile deznădejdii şi ale înfângerii. Gerul arzător al iubirii îşi strigă necontenit chinul în noaptea nesiguranţei şi a eternului infern. Inutile devin provocările necontenite ale credinţei, risipitoare, cuvintele şoptite serafic amorului înfometat, tulbure, povara unui spirit mult prea ascuţit pentru o imposibilă societate destinată tragicului. Talazurile aberantei dictaturi, anulează însăşi identitatea persoanei, creând monştri nebuloşi, ce smulg silnic intimitatea feciorelnică a cugetului. Nefirescul este numele stăpânirii deşarte, ce-şi declară asuprirea peste cei firavi, ridicându-le în suflet interminabile ziduri de granit, profanându-le existenţa cu defăimătoare nevoi. Romanul pe care ni-l oferă distinsul domn, George Tătăruş, reprezintă o încântare pentru spiritul neprihănit, niciodată stăpânit în calea cuvântului locvace, suav, incomparabil cu vreo altă înfăţişare a creaţiei măiastre.

Vioiciunea frazelor, minunat încununate cu flori de covârşitoare sclipiri, supun atenţiei cititorului originalitatea ideilor, ce transcende orice imaginaţie feroce. Fineţea descrierii unei perioade sumbre, cu detalii surprinzătoare, fascinează irevocabil mintea, scufundându-se într-o imensă euforie a prezentului. Infatigabil, autorul ne delectează cu plăcerea cuvântului, descoperind cele mai nepreţuite sensuri ale acestuia, ce au menirea de a induce sufletului o incomensurabilă tihnă. Gerarde, întruchipează înţeleptul unei lumi căreia nu-i aparţine, trăindu-şi intens cugetările şi sentimentele ardente, fiind captivul cetăţii înecată în licoarea vitregiei. Faptele prezentate, relevă o incredibilă dezlănţuire creatoare a autorului, care, printr-o forţă dincolo de pământesc, reuşeşte să îndrume fiinţa cititorului spre labirintul fenomenal al muzicii siderale, fermecând necunoscutul abstract al metafizicii intrinsece. Protagonistul acestei capodopere este privat de libertatea cuvântului autentic, izbutind să-şi creeze propria lume a visului, unde, fatidic, trăirile îl rănesc adânc şi-i lasă amprenta unui destin necinstit, crud şi oribil.

Durerile nemărginite, sentimentele sufocate, pierderea vivacităţii, indică un remarcabil caracter, care, în pofida absurdităţii vremelnice, nu se lasă copleşit sub povara urii, ce i-ar fi putut degrada irevocabil existenţa supusă unor gigantice vicisitudini. Momentele de acalmie, puţine la număr, îi oferă prilejul de a-şi declara iubirea în faţa unor angelice făpturi, superficiale întruchipări ale femininului, care nu-i înţeleg tainele sufletului şi puterea judecăţii, reuşind doar să-i aprofundeze cicatricile datorate însăşi propriei existenţe. Asurzitorul sunet al inutilului, învăluie într-o nesfârşită genune toată suflarea insulei guvernată de malefice puteri. O nepătrunsă cenuşă a decadenţei, se ridică îngrozitor peste răvăşitul neam de nefericiţi, ucigându-le splendoarea inimii, şi anulându-le dreptul la viaţă. Zadarnic îşi strigă sufletul minunea! Cumplit rămâne vuietul ticălosului refren al morţii! Dar tortura a atins culmile disperării, iar fragila fiinţă umană îşi adună forţele, într-un ultim efort, izbândind să îngroape nemilosul sistem politic pentru totdeauna în grota neantului.

Astfel, şarpele neîmblânzit al spaimei a fost alungat, iar cei exploataţi şi-au cucerit libertatea, pe care, însă, nu o cunosc, şi nu ştiu cum s-o preţuiască. În văzduh, pluteşte neoprită reveria, coborându-şi fermecătoarea punte a zorilor în mijlocul uraganului acum oprimat, spulberând răceala nopţii din sufletele insularilor. Trecutul se pierde în amurg, luând cu sine picurii nevinovăţiei, amăgitoarele clipe de bucurie dulce-amară, visul încă nenăscut al beatitudinii fervente, la care au aspirat locuitorii rătăcitorului spaţiu al incandescenţei tiranice. Şi-acum, când megalitul tăcerii şi-a stabilit dominaţia, oamenilor nu le mai rămâne decât să contemple atemporala veghe a noii creaţii, din care va izvorî continuu dorinţa de neprevăzut.

Gina MOLDOVEANU