indris

de LILIANA SPĂTARU

UN CUVÂNT DESPRE EXPERIMENTE LIRICE

Liliana Spătaru continuă aventura sa lirică în acelaşi mod în care ştie să se exprime cel mai bine, adică punând cititorul într-o oarecare stare de derută intelectuală, capabilă apoi să pregătească starea de receptare optimă a mesajului poetei.

Volumul, care tocmai vede lumina tiparului, se vrea o culegere din cele mai noi producţii ale autoarei, aflate sub semnul surprizei şi al introducerii poeziei române în circuitul unui proiect internaţional care are drept principal obiectiv înnoirea poeziei europene la nivel de expresie, pornind de la premisa că lumea în care trăim cunoaşte o desensibilizare accentuată. Este un lucru cert că tinerii citesc din ce în ce mai puţină poezie, după cum la fel de sigur este că a-ţi exprima deschis sentimentele, a vorbi despre emoţiile tale, este un semn de slăbiciune, dacă nu de negare a propriei fiinţe.

În diferite medii din Europa se vorbeşte chiar despre faptul că, în secolul nostru, poezia este un mod anacronic de manifestare spirituală, că poezia a murit şi că în locul ei trebuie ca lumea să pună altceva, mai cool, mai strong, mai artificial.

În faţa unor asemenea idei, poezia şi poeţii trebuie să găsească răspunsuri fericite, în măsură să anuleze pesimismul şi să legitimeze dreptul dintotdeauna al omului de a se mira, de a lăcrima la ivirea unei surse de emoţie, de a exista altfel decât sec, mecanic, rece. Omul este jumătate raţiune şi jumătate suflet şi are dreptul ontic de a-ţi legitima în faţa oricui, şi mai ales a lui Dumnezeu, partea care ţine de trăire şi nu numai pe aceea a raţiunii.

De la asemenea idei a pornit şi poetul spaniol Isidro Iturat, în anul 2000, când a demarat un proiect, gândit pentru a reînnoi poezia europeană. Acest proiect are în centrul său o nouă formă fixă a poeziei şi anume indris-ul, ceea  ce ne duce cu gândul că acest concept ar putea fi o anagramă a însuşi prenumelui iniţiatorului.

Isidro Iturat porneşte de la o construcţie în formă fixă a poeziei, mult cultivată în Italia în Duecento, sonetul, adică o poezie alcătuită din 14 versuri, două catrene şi două terţine.

Dincolo de arhitectura sonetului, importantă rămâne simbolistica pitagoriciană a numerelor. La nivel de simbol, numărul patru este materia densă, pământul, teluricul, în vreme ce numărul trei reprezintă materia subtilă, de extracţie spirituală, mişcarea, devenirea, posibilul. Suma celor două numere dă  şapte, număr sacru care exprimă armonia universului, “nunta dintre cer şi pământ”.

Indris-ul devine astfel o esenţă a sonetului, o încercare de reelaborare a acestuia. Indrisul este un sonet alcătuit din două terţine şi “două strofe din vers unic”, rezultând o organizare a materiei poetice de forma 3-3-1-1.

Poetesa uruguaiană Teresa Marzialetti a căutat deja alte combinaţii posibile, aflate dincolo de forma gândită de Isidro Iturat şi descoperind încă cinci posibile înfăţişări ale indrisului, astfel: 1-1-3-3, 3-1-3-1, 3-1-1-3, 1-3-3-1 sau 1-3-1-3.

După cum se poate observa, avem aici o aşezare a materiei poetice în tiparele simbolice ale numerelor care este, de altfel, o caracteristică a tuturor formelor fixe de poezie.

Liliana Spătaru pare a stăpâni asemenea frumoase taine şi nu se sfieşte să abordeze şi alte dificile tipare poetice, precum tanka, poezie cu formă fixă, consacrată în literatura japoneză, formată din cinci versuri cu o amprentă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7, în care prima parte este kami - no - ku (fraza superioară), iar cea de-a doua este shimo - no - ku (fraza inferioară). Din tanka se trage haiku-ul, termen creat de Shiki Masaoka şi care este o formă poetică foarte codificată, cu o puternică încărcătură simbolică şi a cărui paternitate este atribuită poetului japonez Basho (1644 - 1694).

Sunt de găsit în cartea Lilianei Spătaru şi alte poezii în formă fixă, precum rondou-ul, poezie cultivată de poeţii francezi din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, formată dintr-o pentadă, un catren şi o sextină, în care versurile finale, mai scurte, ale ultimelor două strofe sunt, de fapt, începutul primului vers al poeziei sau triolet-ul, poezie alcătuită din opt versuri, uneori şapte, în care primul vers este identic cu al patrulea şi cu al şaptelea, iar cel de-al doilea este identic cu cel de-al optulea şi în care a doua rimă nu apare decât în versurile 2, 6, 8. Această poezie era înrudită cu rondel-ul (la început trioletul se numea chiar rondel simplu), poezie cu care autoarea îşi decorează cartea, ca şi cu alte poezii în formă fixă cum ar fi gazel-ul, sonet-ul sau glossa, într-o frumoasă demonstraţie de virtuozitate.

Un lucru e sigur, Liliana Spătaru adoptă în noua sa carte formula poeziei în formă fixă, care este de natură să disciplineze materia poetică, dar şi gândirea. Iar această disciplină este principiul ordonator al întregului univers, visul oricărui poet adevărat.

Din punct de vedere tematic, poezia autoarei noastre se structurează în jurul câtorva simboluri obligatorii ale poeziei române, dintre care nu putea să lipsească Mihai Eminescu: “Suntem Mihai Eminescu,/ Şi ardem prelung, pentru trezirea noastră/ Şi-ngenunchem durerea. Ca pasărea măiastră/ Pe lângă plopii fără soţ - vorbire./ Zburam neîncetat spre mântuire!/ Înfăşuraţi în pânza albă - nemurire/ Suntem Mihai Eminescu./ Pe acest pământ, roată de iubire!”, evident totul transpus sub formă de indris.

Experienţă unică la nivelul poeziei brăilene, cartea Lilianei Spătaru ar fi avut mult de câştigat dacă, pe alocuri, nu s-ar fi auzit ecourile unui romantism minor, de extracţie dimitriebolintineană. Însă, dincolo de impresia de discret disconfort pricinuită de asemenea ecouri, experimentul propus de autoare pare să fie o reuşită, fie doar şi prin unicitatea demersului liric întreprins.

Constantin GHERGHINOIU