CONFESIUNILE UNUII RATAT - OPERE COMPLETE

de VASI IRIMIA

ALTFEL DE CONFESIUNI…

Cartea prozatorului Vasi Irimia este orchestrată pe un leit-motiv al ÎNCEPUTULUI, între nelinişti ale derutei, ale incertititudinii şi al drumului găsit, al căii spre ACASĂ, un loc al percepţiei filosofice native, ca şi al spiritualităţii ca şansă de echilibru. Şi, în ciuda unei severe ironii autopersiflante chiar din titlu, CONFESIUNILE UNUI RATAT – Opere complete – se constituie epic ca o intenţie abia voalată a autorului de a-şi proteja sensibilitatea şi sufletul în derivă, în căutarea absolutului. Sunt confesiuni absolut atipice, construite pe un aparent jurnal intim, deşi toţi ştiu că memoriile sunt scrise cu dorinţa nemărturisită de a fi făcute publice, iar Vasi Irimia gustă şi el arogant şi naiv de sincer din preaplinul unei posibile alternative convenabile. Mimând detaşarea de toate cele povestite, autorul confesiunilor îşi asigură un alter ego complice, dar involuntar găseşte formula elegantă prin care convinge să-i fie citite frustrările, rătăcirile, încercările de a afla răspuns la întrebările, dilemele existenţiale, împlinirile, tristeţile, bucuriile, şansele, ratate sau valorificate, şi o face nonşalant, evitând orice ripostă posibilă...

Simetria şi rigoarea domină structura cărţii, construită pe o constantă semantic-lexicală, înainte de început, pentru Introducere, cu alte subcapitole: “Un nou început”; “Cel mai bun început”; “Acel dulce început”; “Un început cu dubii”… şi “Un alt nou început”, final de carte, ca o speranţă, ca o concluzie, care justifică semnificaţia spirituală a Dedicaţiei de pe pagina de gardă a volumului: “Aceluia care, nu ştiu cum, dar, până la urmă, mă va duce ACASĂ”.

Câte un motto, ca un verset, ca un memento spiritual, uneori ca o litanie, când descurajantă, când ceremonioasă şi gravă, asemeni unei sarabande preclasice sau a unui Coral de Bach, este pus la Introducere: “Fascinat, priveam prin ochii lui”, şi la Capitolul narativ: “Stai nemişcat şi vei şti că eu sunt Dumnezeu”.

Tehnica literară a prozatorului Vasi Irimia este derutantă, atipică, spuneam mai sus, pentru că... plonjează din sfere înalte, atrăgătoare şi incitante, într-un comun de-o actualitate frustă, de pagină de ziar. Pretextul epic, fluxul narativ, dialogurile cu tentă de gen dramatic, deşi incitante şi actuale, rămâne un pretext compoziţional, pentru că se constituie într-un veritabil demers spiritual, pe care autorul îl converteşte în etic şi artistic, sugerând doar aleatoriu încadrarea într-o “religie” a spiritului,fără ritualica incomodă, altfel!? Registrul narativ se află într-un permanent crescendo afectiv, iar formula literară este una de dedublare a evenimentelor povestite printr-un transfer temporal şi o mutaţie geografică biografice, deşi întâmplările sunt de o acută, strictă actualitate: criza economică, cauzele acestei recesiuni prelungite, cu direcţionare spre vinovaţii virtuali, consecinţele, victimele; ori soarta unui popor, a unei ţări aflată sub o tiranie prelungită, apoi a unei democraţii “originale” şi prost înţeleasă şi a unei tranziţii nesfârşite spre ceva ideal, aproape de utopic.

Există în cartea lui Vasi Irimia o tectonică a întâmplărilor şi, mai ales, a atitudinii sale faţă de evenimente, faţă de oameni şi faptele lor, ca şi un mod cu totul halucinant de a-şi explica acele cauze şi reacţiile faţă de ele, totul învăluit într-o spiritualitate mai degrabă incomodă decât posibil explicită.

De pildă, amintirile din copilărie încep din stadiu de placentă, iar contactul cu lumea, la naştere, pare doar un fragment de acceptare de destin controlat, programat, fără posibilitate de revoltă..., deşi ceremonialul botezului, după practicile “neortodoxe”, primitive şi neigienice ale scufundării în apa rece a cristelniţei sau cu risc crescut de sufocare a pruncului din nepricepere duhovnicească, sunt cu totul repudiate. Se pare apoi că doar copilăria unică, inconştientă şi lipsită de griji, reprezintă momentul pur, celest, nevinovat: “Cred sincer orice li se spune, fără a se complica, în a căuta să înţeleagă”, un univers unic, irepetabil, incomparabil...

Apoi, adolescenţa, tumultuoasă, imprevizibilă, definitorie. mai ales când... te îndrăgosteşti de o femeie: “Din acel moment, dacă îţi zâmbeşte, totul se luminează în viaţa ta”, care anunţă tinereţea, un risc asumat dar inconştient prin consecinţe, în alternative posibile: credinţă şi tăgadă, adevăr şi minciună, fapt de viaţă şi atitudinea faţă de el, blând sau brutal etc. Şi, cea mai importantă rămâne maturitatea, surprinzătoare, avântată, dilematică, mai ales dilematică, între realitate biologică, universală, şi banalul cotidian, chiar cu note de vulgaritate şi în afara oricărei spiritualităţi. a oricărei religii, nu una bigotă, ci una raţională, atât cât e posibil, între mister divin şi acceptare inconştientă, între reflecţii de acces spre absolut şi nimicul rece, comun.

Chiar structura cărţii prozatorului Vasi Irimia se află în afara oricăror formule epice consacrate, conferindu-i o benefică originalitate, deoarece se recompune canonic pe o fundamentală spirituală, din care irump contraste de fapte obi]nuite, cu implicaţii de roman poliţist, şi exorcism spiritual atingând sublimul; ori fapte de Istorie de ieri şi de azi alternând cu un tip de habotnicie simplă, populară, naivă, ca epitafurile de pe crucile din Cimitirul Vesel de la Săpânţa: “- E foarte simplu. Nu trebuie decât să-l alegi pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal”.

În ciuda titlului ireverenţios, volumul de proză “Confesiunile unui ratat” se constituie într-un succes real, pe care Vasi Irimia sigur nu-l ratează...

 Dumitru ANGHEL