ANOTIMPUL VISĂRii

 de DUMITRU BARĂU

 POETUL VISĂRILOR

Poezia lui Dumitru Barău este scrisă pentru iniţiaţii în descifrarea frumuseţilor din natură, dar şi din sufletul omenesc, pentru cititorul sensibil la un tril de privighetoare şi la un concert lacustru în vârf de seară, la un moment de crepuscul şi la un ţârâit cântat de greieri. Dumitru Barău nu se revendică nici modern, nici în pas cu moda prozidiei scandaloase cu orice preţ şi novatoare peste limitele admise de legile bunului simţ... poetic, nu intenţionează să revoluţioneze ars poetica, îl acceptă pe Homer, se tot miră de naivitatea genială a lui Dante şi Petrarca, se închină în faţa amvonului imnurilor Mitropolitului Dosoftei, zâmbeşte timid şi complice la poticnelile anacreontice ale lui Costache Conachi şi ale poeţilor Văcăreşti, acceptă graţios suveranitatea europeană a romanticului Eminescu, vibrează patriotic cu Goga şi se minunează de poetul ţărănimii, ca să recunoască spăşit şi ceremonios că marii contemporani sunt Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu. Elegant şi decent, Dumitru Barău nu caută o încadrare în... protipendada lirică şi scrie o poezie după reguli prozodice şi o etică didactică, pe care le-a transmis elevilor săi de la o şcoală brăileană, cu care un timp îndelungat s-a identificat şi căreia tot el i-a dat numele poetului nepereche.

Anotimpul visării este o carte de debut editorial, pentru că poetul s-a hotărât să-şi expună sufletul, trăirile şi neliniştile, frământările şi întrebările existenţiale la vârsta… socotelilor încheiate cu o conştiinţă cenzurată şi cu o sensibilitate în clocot, iar rezultatul este unul benefic, fericit şi convingător. Există atâta decenţă şi atâta cumpătare artistică în gestul de a-şi publica versurile, mai ales că a făcut-o abia la insistenţele încurajatoare ale unui prieten avizat, iar rezultatul este acest volum de poezie de o frumoasă şi originală realizare, surprins într-un cadru de armonie lirică şi intimă. Versurile din Anotimpul visării au limpezimea de cristal a apelor de munte, calmul înşelător şi neastâmpărul năvalnic al râului Putna, pe furtună, seninătatea dimineţilor dar şi tristeţile neguroase pe înserat ale Munţilor Vrancei, liniştea sufletească şi zbuciumul nostalgic, trăite egal la Lepşa, paradisul şi spaţiul său de refulare lirică.

Volumul structurat pe cinci capitole tematice, (Timpul naturii, Timpul dragostei, Timpul meditaţiei, Timpul confesiunilor şi Timpul întrebărilor fără răspuns), dezvăluie, discret uneori, patetic şi năvalnic, intempestiv alteori, un suflet de poet, pe care nu l-aş fi bănuit în omul de acţiune, managerul, în termeni mai noi, de şcoală vrednică şi de succes, profesorul cu vocaţie, iniţiator de reforme educaţionale într-o perioadă de încremenire şi de dictat ideologic. Înfăţişarea, alura publică activă, de o inconfundabilă personalitate, a profesorului – director de Şcoală de elită, aşa cum au fost receptate până la contopire şi omul şi instituţia, Dumitru Barău şi Şcoala nr. 23 din cartierul rezidenţial Hipodrom, parcă n-ar avea nimic comun cu poetul sensibil, vulnerabil sufleteşte, fragil, cu sentimente dintre cele mai contradictorii.

Cartea se deschide cu un fel de cuvânt înainte neapărat în versuri, cu care poetul îşi ia măsuri de protecţie printr-o autoironică şi uşor persiflantă ars poetica: Toată lumea scrie versuri,/exprimându-şi fantezia./După cum spuneo zicală:/Merge suta unde-i mia. (Toată lumea).

Este sesizabilă apoi o adevărată obsesie pentru anotimpul toamna, cu titluri pe vreo nouă variante în mai toate capitolele cărţii, de la tablouri vivante clar cu impact elegiac: Toamna rece şi absurdă se coboară printre noi/Cu frisoanelei oculte şi cu multe, multe ploi. (Toamna), la un pastel, şi violent şi optimist, ca într-un Van Gogh: E o toamnă ca vara când munţii/N-au timp să mai doarmă (De toamnă); sau din nou trist, nostalgic: Când de toamnă mor salcâmii,/Îţi sărut în grabă pumnii (Toamnă).

Capitolul Timpul meditaţiei, promovează deliberat şi oarecum didactic simboluri lirice, intimiste şi sub presiune sentimentală eşuate în idei, precepte şi norme… făcute să nu fie respectate: Sunt zeci de ani/De când cer dreptul la cuvânt/ Cei care ar trebui să mă asculte/Sunt ocupaţi sau plecaţi pe teren… (Umilinţă). Alteori, irump vehement şi declarativprotestatar profunde nelinişti existenţiale bântuite de insomnii de-adevăratelea, în contrast surprinzător cu firea optimistă, pragmatică şi cu statura de luptător a omului Dumitru Barău, răsfăţatul izbânzilor şi al succesului social şi profesional: Toată noaptea mi-am spălat sufletul/Cu norii întunecaţi ai neliniştii (Insomnii). Şi-ar mai fi ceva, tot surprinzător şi tot în antiteză cu impresia de prim contact a personalităţii lui D. Barău…, o apetenţă pentru poezia religioasă tematic, fără să fie mistică, ci profund lirică între îndoială şi nelinişte, între credinţă şi tăgadă: Când unul se naşte, sunt mii care mor,/…Încet şi absurd mi se pare sfârşitul (Incertitudini), dar şi Te simt în rătăcirea dorinţelor deşarte,/În viaţa după viaţă şi-n moartea după moarte (Mi-e tot mai dor de Tine, Doamne).

Ce-ar fi să încercaţi… să-i citiţi versurile!...

Dumitru ANGHEL